Skip to content
VM Samael Aun Weor: Psihologie Esoterism Alchimie Gnoza Astrologie
Fă fapte bune pentru a ţi se anula datoriile (în faţa Justiţiei Divine)
Samael Aun WeorTarot & Kabala, cap 53
VOPUS | Gnoză arrow Mari personalităţi ale Gnozei Universale arrow MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa (Partea I-a)


MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa (Partea I-a)

Imprimare E-mail
Scris de Editor VOPUS   
MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa

Scurtă biografie

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, se naşte pe 15 ianuarie 1850 în satul Ipoteşti, jud. Botoşani, şi moare pe 15 iunie 1889 la Bucureşti.

Mihai Eminescu îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti la casa părinţilor săi având un mediu natural şi intrând în contact cu deplina armonie a naturii, stări pe care avea să le consemneze cu profundă nostalgie în unele opere cum ar fi "Fiind băiet păduri cutreieram", "O, rămâi", iar tot în satul natal primeşte şi prima instrucţie şcolară. Este apoi trimis la "National Hauptschule" din Cernăuţi unde uirmează, cu întreruperi, cursurile gimnaziale. Între 1866 şi 1869 face o călătorie prin ţară (Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București), unde a luat contact cu realităţile vremii, lucru care i-a fost foarte util mai târziu, ca ziarist.

Debutează în literatură în anul 1866 cu poezia "La mormântul lui Aron Pumnul" dedicată profesorului lui de limba română Aron Pumnul care moare în ianuarie 1866. Tânărul Eminescu debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aș avea", etc...După câteva încercări nereuşite de a-şi găsi o slujbă permanentă, pleacă în 1869 la Viena pentru studii, dar ca „auditor extraordinar”, deoarece nu avea diploma de terminarea liceului. Acolo se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle. După anul 1872 începe colaborarea cu Societatea Literară "Junimea" din Iaşi, care îi publică lui Eminescu majoritatea poeziilor sale în revista literară "Convorbiri Literare".

Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotesti, jud. Botoşani - Camera de lucru

Din lipsă de bani, este obligat să se întoarcă în ţară în 1872, dar în decembrie al aceluiaşi an se duce la Berlin, ca student normal, pe baza unui certificat de absolvire a liceului din Botoşani. Se întoarce în ţară în 1874, fără să fi încheiat studiile cu o diplomă în filozofie, aşa cum fusese îndemnat de susţinătorul său, Titu Maiorescu, datorită, în special unor evenimente nefericite din familie. În ţară este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, dar a rămas foarte puţin în această funcţie, fiind schimbat atunci când guvernul care-l susţinea a căzut. Au urmat ani grei, din punct de vedere material, peste care a trecut cu uşurinţă prin forţa tinereţii sale. A lucrat ca ziarist, corector şi redactor, profesor de germană, apoi revizor şcolar iar după anul 1877 se mută la Bucureşti fiind redactor la ziarul "Timpul" , în Bucureşti, până în 1883, când se îmbolnăveşte şi este internat într-un ospiciu. Această acţiune a fost foarte mult dezbătută şi comentată, mulţi considerând că a fost, în realitate, un complot pus la cale anumite forţe deranjate de activitatea sa ca ziarist.

Îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Ion Creangă, pe care îl va introduce în societatea "Junimea"; scrie operele sale fundamentale care îl definesc pe Eminescu ca un geniu în istoria literară românească: Ciclul Scrisorilor I-IV (1881); poemul de bază al operei eminesciene "LUCEAFĂRUL" (1883); "Când amintirile" (1883); "Pe lângă plopii fără soţ" (1883); "Trecut-au anii" (1884); "La Steaua" (1886).

Între 1883 şi 1889 trece printr-o perioadă dificilă, atât din cauza bolii şi a complicaţiilor tratamentului, cât şi din cauza pierderii credibilităţii ca persoană publică. După numeroase internări şi reveniri, moare pe 15 iunie 1883 în Spitalul doctorului Şuţu din Bucureşti, cauza reală a morţii fiind nesigură.

Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotesti, jud. Botoşani - Vedere

Deşi a avut o perioadă de creaţie destul de scurtă, Eminescu a reuşit să scrie enorm: s-au publicat până acum 16 volume imense conţinând opera sa (poezie, proză, scrieri jurnalistice, traduceri, comentarii etc.) şi încă nu a fost epuizată. Dar importanţa sa nu constă în cantitate, ci în calitatea operei literare, în special poezia. Influenţa sa a fost imensă nu doar asupra scriitorilor, ci şi asupra publicului larg, a limbii – noi vorbim astăzi aşa cum scria el acum 130-140 de ani. În ultima vreme însă se constată o scădere a popularităţii poetului, în special datorită degradării vieţii economice, sociale şi, nu în ultimul rând ,morale a societăţii româneşti. De aceea este bine să facem efortul, fiecare dintre noi, cei încă interesaţi de Eminescu, să delimităm ce este bun şi să îndepărtăm ce este exagerare sau interpretare greşită din opera şi din viaţa marelui poet.

Eminescu esoterist

Mihai Eminescu - Poetul naţional

Pentru majoritatea românilor, Eminescu rămâne cel mai important poet din întreaga istorie a literaturii române. Pentru admiratori, el este şi un mare poet european, pe nedrept marginalizat. Pentru detractori, ignorarea sa pe plan european este, de fapt, expresia mediocrităţii sale. Dar din punct de vedere gnostic, cine este Eminescu?

Pentru a înţelege mai bine „fenomenul Eminescu” trebuie să definim arta, talentul, geniul. În esoterism, Arta este unul dintre cei patru piloni ai Gnozei, alături de Ştiinţă, Filozofie, Religie. Este acea partea a Cunoaşterii totale care se foloseşte de sensibilitatea estetică, de emoţii şi sentimente. Artistul este deci un agent, un instrument al cunoaşterii prin intermediul sensibilităţii estetice. Şi atunci, valoarea sa are drept parametrii adecvarea şi sugestia.

  • Adecvarea înseamnă că artistul are acces la lumile superioare pe care le descrie conform realităţii. Cu cât descrierea este mai fidelă, cu atât valoarea operei (şi a artistului) este mai mare.

  • Sugestia ţine de capacitatea artistului de a ne face să simţim ceea ce el a trăit experimentând aceste lumi nepercepute prin simţurile obişnuite. Aceasta ţine de mijloacele artistice, de sintetismul conceptual şi de puterea de muncă a artistului, pe scurt, de talentul său.
Michelangelo - Prima zi a Creaţiei (Artă Obiectivă)

Se înţelege că, în Gnoza Samaeliană, există două tipuri de artă: cea obiectivă, în care artistul are acces la aceste lumi şi le descrie, ele constituie tema, materia sa primă; şi arta subiectivă, în care artistul nu are acces la lumile superioare şi atunci el descrie doar ce vede şi simte, adică lumea lui subiectivă. El poate avea talent, dar niciodată geniu. Geniu este doar cel care poate pătrunde în aceste lumi (şi le poate descrie); descrierea lui este obiectivă. De aici se poate trage concluzia că marii artişti ai tuturor timpurilor au fost nişte iniţiaţi autentici şi au putut pătrunde fără piedici în lumile invizibile şi au ştiut să aducă experienţa lor în materia sensibilă: Homer, Eschil, Virgiliu în antichitate, Dante, Shakespeare, Goethe în perioada mai recentă (rămânând doar la literatură), toţi au fost nişte iniţiaţi.

Deci problema lui Eminescu este să stabilim în ce măsură a fost el un iniţiat autentic. De unde putea primi el această cunoaştere? Unii susţin că Eminescu era mason, că Junimea fiind o grupare masonică şi Eminescu aderând la Junimea, înseamnă că el era mason. Pentru a ne lămuri să analizăm câteva elemente esoterice masonice şi să le căutăm în opera lui Eminescu.

Simboluri masonice - Compasul, Echerul, Rigla

Compasul (perfecţiunea), Echerul (dreapta conduită), Rigla (măsura tuturor lucrurilor); cele trei graţii (graţia întreită a Divinităţii); cele două coloane Iakin şi Boaz (Ida şi Pingala, bărbatul şi femeia, pozitiv şi negativ); firul cu plumb (dreapta măsură); piatra cubică (piatra filosofală.) nu le regăsim în opera lui Eminescu. Ochiul în triunghi apare o singură dată în trecere, dar putea fi preluat din iconografia catolică. Deci Eminescu nu a primit iniţiere esoterică în Masonerie şi nu ştim dacă a primit vreo iniţiere la vreo grupare de alt tip, care erau destul de multe în Occident în secolul al XIX-lea. Să vedem însă câteva din aceste elemente esoterice care apar la el şi în ce măsură şi le-a însuşit în modul de a fi, de a simţi, de a acţiona.

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creştin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica şi monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, născută Juraşcu, erau călugăriţe (una din ele a devenit mai târziu chiar stareţă la schitul Agafton, unde Mihai, copil fiind, era dus adesea).

În acest cadru uşor idilic, apare o mare dramă care-l traumatizează pe hipersensibilul copil-adolescent Eminescu: moartea Elenei Casandra, prima lui iubire. Odată cu aceasta se produce prima fisură în viziunea atât rotundă, feerică şi fascinantă a lumii religioase ortodoxe. Şi apare neîncrederea, scepticismul. Şi chiar negarea Divinităţii.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalţă, un cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur în aer.

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune...
Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că luminile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

La ce?... Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Poezia "Mortua est"

Mortua Est - Dezolare

Şi ajunge chiar la revoltă împotriva religiei. De la negare la revoltă nu este decât un pas. Pe care Eminescu îl face foarte repede. Aceste două poezii sunt scrise cam în aceeaşi vreme.

Religia — o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece 'n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri vieaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

O Demon, demon! Abia - acum pricep
De ce-ai urcat adâncurile tale
Contra nălţimilor cereşti;
El a fost rău şi fiindcă răul
Puterea are de-a învinge... 'nvinse.
Tu ai fost drept, de-aceea ai căzut.

Împărat şi Proletar

Demonism

Bogăţie vs. Sărăcie (Împărat şi Proletar)

Din acest moment începe titanismul eminescian, scindarea, revolta şi suferinţa… Pornind de aici, mulţi au văzut în Eminescu un ateu, ceea ce el n-a fost niciodată. Eminescu nu putea să nu creadă în Dumnezeu. Chiar şi în cele mai zguduitoare revolte ale sale, el rămâne un credincios. Chiar şi când îl acuză pe Dumnezeu de crime, orori, barbarie, el rămâne un credincios. De ce?

Pentru a înţelege aceasta, să ne amintim de confruntarea Freud – Jung. Freud, materialist, susţinea că credinţa, misticismul este o nevroză şi că va dispărea atunci când ştiinţa va rezolva problemele umanităţii...Jung a fost întotdeauna mistic, credincios şi susţinea că există ceva deasupra noastră, că toate minunile lumii nu pot fi explicate prin legi mecanice. Iar cercetările moderne au demonstrat că în creierul nostru există zone care, activate, pot determina trăiri mistice, ca în moartea clinică, de exemplu, prezenţa unei Fiinţe protectoare etc. Şi atunci, dacă este fiziologic, structural, normal, să crezi în Dumnezeu (prin chiar fiziologia creierului nostru), este clar că nevroza este ateismul şi că boala lumii moderne este Secularizarea (ateizarea) vieţii, a societăţii.

Iar Eminescu, cu sensibilitatea lui şi capacitatea de analiză, nu putea fi orb la aceste trăiri. Prin aceste revolte se manifestă însă frica de moarte, pe care el n-o înţelegea, pe care o vedea ca pe un fenomen distructiv. Or în cunoaşterea esoterică moartea este un fenomen natural, frate cu visul, şi care nu are nimic înfricoşător. Este doar o etapă într-o evoluţie aproape fără sfârşit. Iată primul element care vorbeşte despre faptul că Eminescu nu a fost un esoterist: frica de moarte.

Şi aici, în domeniul visului, mai vedem un element care vine să confirme că Eminescu n-a primit iniţierea. Poezia Cugetările sărmanului Dionis (inclusă în nuvela Sărmanul Dionis) care ne arată o filozofie epicureică, a bucuriei simple de a trăi, cu toată ironia ideilor sale de filosofie mâţească, e interesantă, dar nu e nimic transcendental aici:

Sărmanul Dionis
Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde
Şi 'n această sărăcie, te inspiră, cântă barde —
Bani n'am mai văzut de-un secol, vin n'am mai băut de-o lună.
Uh! ce frig... îmi văd suflarea — şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o sdravăn—iar de coate nici că-mi pasă
Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă
De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se 'nmoaie

Cugetările Sărmanului Dionis

Poetul arab Omar Khayyam

Dacă îl comparăm cu un poet arab, considerat şi el un iubitor de vin şi de femei, un petrecăreţ vesel, Omar Khayyam, vedem că, în spatele versurilor glumeţe şi spumoase ale acestuia, este toată profunzimea alchimiei, înţeleasă ca ştiinţă esoterică, spirituală, codificată în termeni chimici: mercur, sulf, antimoniu, cuptor, horn, cleşte etc. Toate sunt simboluri ale unor forţe care există în anatomia noastră vizibilă şi ocultă. Învăţătura lui Iisus este alchimică. Învăţătura lui Buddha este alchimică. Învăţătura lui Quetzalcoatl este alchimică. Iar filosofia alchimiei este gnostică. Gnoza este nucleul tuturor filosofiilor, religiilor, artei şi ştiinţei. Nu contează pe ce poartă intri, tot la Gnoză trebuie să ajungi. Altfel ai rătăcit drumul. Este o mare profunzime în ce spune acest „petrecăreţ”, în aceste versuri. El este, cu siguranţă, un iniţiat. Însă Dionis (adică Eminescu), nu.

O sută de religii nu fac cât vinul sacru,
O-nghiţitură face cât şaptezeci de rugi.
Afar' de vin, nu este un singur lucru acru
În stare să plătească un cer de îngeri dulci
Acest vin în esenţa-i sub zeci de forme-apare:
Când pasăre, când plantă, când stea, când nenufar
Cunosc la chip Fiinţa şi ştiu şi Nefiinţa.
Cunosc şi Dinăuntrul a tot ce-i sus şi jos.

Să nu crezi că prin asta înseamnă că el moare.
Esenţa sa-i eternă. Doar formele dispar.
De-i dăm să bea, şi-un munte o să danseze-n soare.
Dispreţuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea să schimbi paharul pe viaţa viitoare?
Dar vinul e un suflet ce dă desăvârşire.
Ce ruşinată însă mi-ar rămânea ştiinţa,
De-aş pune-un singur lucru de cupă mai presus!

Fragment din poezia "Incertitudinile credinţei" de Omar Khayyam

Poetul arad cântă laude Celui Preaiubit

Cu toate acestea, opera lui Eminescu conţine unele elemente autentic esoterice, unele trăite, altele doar citite. Să vedem câteva dintre ele. Ceea ce se remarcă în primul rând este năzuinţa sa spre Absolut: trăieşte totul cu intensitate, căutând Eternul, împlinirea totală, infinitul, pe scurt Absolutul. El s-a născut cu această nevoie de Absolut, ceea ce înseamnă că o avea din alte existenţe, din alte experienţe unde a trăit lucrurile acestea. Aceasta poate explica multe lucruri inexplicabile în cadrul vieţii simple, materiale a lui Eminescu.

Legile Reîntoarcerii, Reîncarnării şi Recurenţei - Transmigraţia Sufletelor

Să pornim chiar de la moarte. În schiţa "Moartea lui Ion Vestimie" (neterminată însă) apare un element esoteric: personajul moare, dar nu conştientizează că moare, consideră că este viu şi îşi continuă activităţile obişnuite, deşi apar multe fapte şi personaje ciudate. Este ceea ce se întâmplă cu marea majoritate a oamenilor care nu şi-au pus niciodată problema dacă sunt vii sau morţi, dacă visează sau sunt treji. Sunt fascinaţi, preocupaţi de aceleaşi lucruri ca şi în lumea fizică şi nu-i poţi convinge că au trecut pragul...

Legile Transmigraţiei Sufletului: Reîntoarcere, Reîncarnare, Recurenţă sunt foarte frecvente în poezie şi în proză. Se remarcă, în special în opera "Avatarii faraonului Tla", unde este urmărită aventura fantastică, plină de neprevăzut şi de răsturnări, specifică romantismului, a unui personaj din antichitatea egipteană până în zilele poetului. Dar fascinantă rămâne această idee a revenirii în poezia lui Eminescu:

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s'ar stinge 'n cer
S'aprinde iarăşi soare;


Părând pe veci a răsări
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.

Luceafărul

Cu mâine zilele-ţi adaogi

Legea Reîntoarcerii - Roata Samsarei

Această continuă revenire, care îl speria pe Eminescu, se numeşte în Vede Roata Samsarei care îi atrage mereu în creaţie pe cei imperfecţi. Numai un efort spiritual special te poate smulge de pe această roată. Eminescu cunoştea această roată, dar nu ştia mijloacele prin care se poate evada.

Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită,
Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită,
Cu aceleaşi lungi mizerii s'obosesc sufletu-mi mut?
Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate
Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu mizerii repetate...
Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut.

Memento mori

De unde cunoştea Eminescu aceste elemente esoterice, de unde le preluase? La Viena, la Berlin intrase în contact cu literatura ocultă a timpului: Vedele şi Bhagavad Gita, şi Kabala Deudata (Sepher Yezirah), Pytagora, Cartea egipteană a morţilor etc. Influenţa lor a fost zguduitoare pentru tânărul Eminescu, dar i-a lipsit ceva: un îndrumător, un guru sau maestru sau învăţător. Nu se poate accede la această învăţătură sacră din cărţi, nimeni nu devine un iniţiat citind cărţi de iniţiere.

Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat. Ce acoperea? Unde? Sub a cui ocrotire erau apele? Era oare un adânc fără fund?
Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei (încă) nu era.
Liber sufla fără suflare acest Unul; mai presus de el nu mai era nimic altceva.
La început era întuneric învăluit de întuneric; acest Tot era o întindere nedesluşită de ape.
Germenul care era ascuns în haos, acest Unul s-a născut prin puterea căldurii.
Acest Unul a devenit Totul" [...] pe atunci nu era cine să vadă, nu era vedere şi nici obiect care să fie văzut.
La început s-a ivit deasupra acestuia dorinţa, care a fost cea dintâi emanaţie a spiritului.

Rig-Veda, Imnul creaţiei

Rig Veda - Imnul Creaţiei

Aşa încât influenţa lor a fost mai degrabă culturală decât iniţiatică propriu-zisă. Impactul lor s-a materializat la Eminescu într-o fascinaţie a cosmogoniei, vizibilă în multe poeme, dar care şi-a atins apogeul în "Scrisoarea I" şi "Rugăciunea unui dac".

La 'nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de vieaţă şi voinţă,
Când nu s'ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N'a fost lume pricepută şi nici minte s'o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr' o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s'o vază.
Umbra celor nefăcute nu 'ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat' un punct se mişcă... cel întâiu şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit,
Sunt atrase în vieaţă de un dor nemărginit.

Scrisoarea I

Ce este acest dor nemărginit? Voinţa de a trăi, emfatizată de Schopenhauer. De ce apare lumea din nou? Pentru că în sânul Absolutului, unde totul doarme în Noaptea Cosmică în echilibru perfect, există o năzuinţă, nu încă o dorinţă, mai degrabă o umbră de dorinţă, de a fi altceva, DE A FI CEVA. Aceasta determină un vârtej, un uragan cosmic care atrage în Creaţie toate fiinţele nerealizate, imperfecte. Şi ciclul se repetă zi după zi cosmică, până când nu va mai exista nicio fiinţă imperfectă în Creaţie sau în Absolut. Astfel încât dorinţa lui Eminescu de a distruge voinţa de a trăi este utopică.

Creaţia Divină - Fiinţă vs Non-Fiinţă

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

Rugăciunea unui dac

Interogaţia este sinceră, dar instrumentele de căutare nu sunt adecvate… După Ziua Cosmică (Mahavantara), apare Noaptea Cosmică (Maha Pralaya, în Vede), în care totul doarme profund:

Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se 'nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi înghiaţă şi s'asvârl rebeli în spaţ'
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s'au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi 'ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep' eterna pace..

Scrisoarea I

În condiţiile acestea, în care Mihai Eminescu nu a primit o iniţiere autentică, el are totuşi unele sclipiri care te pot lăsa uimit, adâncimi la care nu ar fi trebuit să ajungă şi totuşi ajunge. Una dintre ele este Vidul Iluminator, care este pus, de unele şcoli din Orient, drept limita cea mai înaltă a evoluţiei spirituale. Iată ce spune despre Vidul Iluminator Samael Aun Weor pe care l-a experimentat la vârsta de 18 ani:

Vidul este un termen clar şi precis care exprimă natura nesubstanţială şi impersonală a fiinţelor. Vidul Iluminator nu este Nimicul, ci este chiar viaţa liberă în mişcarea sa. Vidul este ceea ce este, ceea ce întotdeauna a fost și ceea ce întotdeauna va fi. Vidul este dincolo de timp și dincolo de eternitate.

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

  Un cer de stele de desupt,
Deasupra-i cer de stele —
Părea un fulger ne 'ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

  Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca 'n ziua cea de'ntâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorînd îl înconjor
Ca nişte mări, de-a'notul...
El sboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochiu spre a cunoaşte,
Şi vremea 'ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

Luceafărul

Vidul Iluminator

Extraordinară descriere! Vidul Iluminator este chiar Haosul primordial al lui Hesiod, Apele Genezei Biblice, Omeyocan al Aztecilor, Mula Prakriti a indienilor. Puţini au acces la aceste înălţimi!...Dar şi mai uimitor este că Eminescu a intuit că Vidul Iluminator nu este limita superioară a lumii, că mai există ceva dincolo. Samael Aun Weor o numeşte Marea Realitate, sau marea Talitate, adică Absolutul, numit în Kabală Ain (cu cele trei etaje ale lui).

“...în Vidul Iluminator oamenii şi zeii sunt absenţi, şi se ascultă doar cuvintele Eternului” (Samael Aun Weor)

Iar Eminescu îl plasează acolo pe Demiurg:

De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă desleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară 'ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Luceafărul

Du-te la: MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa (Partea II-a)

MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa (Partea I)
AddThis Social Bookmark Button
Comentarii (1)add comment

Catalina Radian said:

 

Va multumesc pentru aceasta postare deosebita, pe marginea formatiei intelectuale,existentei si operei poetului nostru national, ce apartine de fapt universalitatii, caruia nu suntem vrednici a-i fi stat deopotriva nici in vremurile de atunci, dar mai ales in vremurile de azi.

Dupa 56 de ani traiti sub semnul eminescian distinct, regal si unic al romanismului autentic (fiind nascuta in aceeasi zi cu poetul adorat Mihail Eminescu-15 ianuarie)am reusit sa-i inchin cateva poeme...iata poemul "Zbor...cu Dor" care da si titlul vol meu de poezii.
ZBOR...cu DOR


Am să te fac să înţelegi, a nu ştiu câta oară,
Că dragostea cu dor ce-o simt e-o pasăre ce zboară.
Ea liberă să fie ar vrea, cu dorul ce-onfioară

Spre albastru-violet tărâm, plutind în fapt de seară.

Te ia în zborul ei stelar pe-aripa ei deschisă,
Tu dormi, dar pana ei vibrând atinge geana-nchisă.
Penajul alb cu puf de nea, azur şi-aur cernând
Încetinind plutirea-n zbor, spre cer de pe pământ.

Te leagănă, ca să nu simţi lava din praf de stele,
Acoperă făptura-n somn, trecând domol prin ele.
Căci visul tău e pentru ea lumina astei lumi;
Veghează trist asupra ta, să nu cazi în genuni.

Doar o clipită ar trebui, atentă să nu fie!
Scăpând odorul ei iubit, din pana-i aurie.
Şi ce-ar mai fi de viaţa ei ? O coborâre amară...

Când căutând al tău sublim, să nu te afle...iară?

Unde ar mai putea găsi, iubirea ta serenă?
N-ar mai dori nici moarte-n dar, viaţa-i oricum perenă!
Iscoditoare-n gând ar fi luptându-se cu greu
Să merite, aflarea ta zburând spre Dumnezeu!

24 iunie 2007
January 18, 2014

quote
bold
italicize
underline
strike
url
image
quote
quote

busy
 
< Gautama Buddha   MIHAI EMINESCU - Elemente esoterice in opera sa (Partea II-a) >

Stâlpii Cunoaşterii

Ştiinţă
Artă
Filozofie
Mistică/Religie

Cursuri noi pe anul 2018 în următoarele oraşele:

 

Iași 2, 3 Aprilie

 

Brăila 12, 19, 26 Martie

 

Bacău 5, 12 Martie

 

Târgoviște 28 Februarie, 1, 6 Martie

 

Timișoara 12, 19, 26 Februarie - 5 Martie

 

Brașov 19, 20 Februarie

 

   
Actualizat la: 18 Martie 2019