Skip to content
VM Samael Aun Weor: Psihologie Esoterism Alchimie Gnoza Astrologie
Discernământul este Înţelegere fără necesitatea raţionamentului. Trebuie să schimbăm procesul raţionamentului cu frumusetea Înţelegerii
Samael Aun WeorTarot & Kabala, cap 55


Gnosticii

Imprimare E-mail
Scris de Serge Hutin   
Evangheliile Gnostice ale lui Nag Hammadi

La începutul voluminoasei sale cărţi împotriva ereziilor, Sfântul Epifanie (decedat în 403) transcrie o listă impresionantă- şi, fără îndoială, incompletă, după cum o afirmă el însuşi- de secte temute că amentinţă unitatea Bisericii: simonienii, mendrienii, saturnilienii, basilidienii, nicolaiţii, estratioţii, fibioiţii, zaheii, borboriţii, barbeliţii, carpocraţienii, cerintienii, nazarenienii, valentinienii, ptolemeii, marcocienii, ofiţii, cainiţii, sethienii, arhonţii, cerdonienii, marcionienii, adepţii lui Apellianos, encratiţii, adamiţii, melchisediţii... (şi nu reproducem în formă completă această enumerare interminabilă). La toţi Părinţii Bisericii care i-au combătut pe gnostici (gnostikói), falşi creştini care pretindeau să deţină o cunoaştere (gnosis) minunată, întâlnim acelaşi tablou: al unor mişcări eretice care se diversifică, ramificându-se la infinit ca ciupercile otrăvitoare, în nenumărate secte şi subsecte. Sfântul Irineu (episcop de Lyon începând cu 177) observă, referindu-se la valentinieni, că este aproape “imposibil să găseşti doi sau trei care să spună acelaşi lucru despre aceeaşi temă; se contrazic într-o manieră absolută, atât în ceea ce priveşte cuvintele, cât şi în ceea ce are legătură cu  lucrurile”.

Mulţi istorici consideră gnosticismul, de asemenea, ca un monument de fantezii extravagante, de incoerenţe, de mituri ciudate, de fantasmagorii lipsite de orice interes filosofic, şi care, până la urmă, nu constituie mai mult decât o ramură în mod special degenerată de un tulburător sincretism religios al secolelor unu şi doi ale erei noastre.
 
Deşi punctul de vedere al Părinţilor Bisericii este încă foarte răspândit, gnosticismului i se atribuie un caracter cu totul diferit în opinia “ocultiştilor” şi “teozofiilor” contemporani: în loc de eretici perverşi şi deliranţi, întâlnim oameni posesori de iniţieri prestigioase, iniţiaţi în misterele orientale, stăpâni de cunoaşteri oculte ignorate în general de muritori şi trimise în mod secret unui număr limitat de “maeştri”; gnoza este cunoaşterea totală, incomesurabil superioară credinţei şi raţiunii.  Gnosticismul va fi unit atunci înţelepciunii originale primordiale, sursă a diverselor religii specifice.
 
Istoricul religiilor se indepărtează cu grijă de preceptele dogmatice sau raţionaliste: ambiţia sa nu este de a combate – sau proba – gnosticismul, ci de a studia originea şi dezvoltarea diverselor forme istorice ale gnozei.
 
Gnosticii - CreatiaMarea diversitate a speculaţiilor gnostice este de netăgăduit: “Ar fi mai exact să vorbim de gnosticismuri decât de gnosticism”.  Aceeaşi diversitate există şi în ceea ce priveşte cultul şi riturile, unde tendinţele cele mai ascetice se opun enigmaticelor practici: în “misterele” şi iniţierile gnosticilor se întâlnesc cei doi poli extremi ai misticismului.
 

Cu toate acestea, este uşor de descoperit un evident “aer de familie” între diversele curente ale gnosticismului, în ciuda multiplelor divergenţe şi contraste pe care ele le manifestă.

Oricare ar fi gradul de atomizare al sectelor şi şcolilor (mai puţin excesiv, pe de altă parte, decât ceea ce afirmă ereziologii, care par să fi separat în mod artificial ramuri ale aceluiaşi grup şi până şi graduri de iniţieri succesive), şi, având în vedere că în majoritatea cazurilor epitetul gnostikoi nu este folosit de însăşi eretici, nu este în nici un caz arbitrar să calificăm ca gnostice ideile sau sistemele care prezintă aceleaşi tendinţe caracteristice.  Istoricii moderni –mergând mai departe decât ereziologii în acest subiect- nu au ezitat să generalizeze conceptul de gnoză în afara sferei creştinismului.

Studiul ştiinţific al gnosticismului creştin a avut pionerii săi: Chifflet, în secolul XVII; de Beausobre şi Mosheim în secolul XVIII.. Dar a fost la începutul secolului trecut când s-a extins (lucrări de Horn, Neander, Lewald, Baur, etc.). Importanta "Histoire critique du gnosticisme", de Jacques Matter (París, 1828; reeditată la Strasburg în 1843), a constituit pentru mult timp o operă clasică. Autorul defineşte gnoza ca şi “introducerea în sânul creştinismului a tuturor speculaţiilor cosmologice şi teosofice care au constituit partea cea mai considerabilă a anticelor religii ale Orientului şi pe care noii platonicieni le-au adoptat, de asemenea, în Occident". Nenumăraţi istorici s-au străduit apoi să lege originile gnosticismului creştin- acest set de doctrine şi rituri care se hrănesc dintr-un fond comun de speculaţii, imagini şi mituri- cu o sursă anterioară creştinismului. În acest fel gnoza a fost legată de Egipt, de Babilonia, de Iran, de religiile misterioase din lumea contemporană, de filosofia greacă, de ezoterismul iudaic şi chiar şi de India. Departe de a fi rezultatul unei reflecţii false a anumitor spirite, cu privire la unele aspecte ale creştinismului, gnosticismul va apărea, în sfârşit, în ochii orientaliştilor, ca un fenomen de "sincretism", mai mult sau mai puţin obişnuit, în cadrul creştinismului şi a altor credinţe profund diferite de acesta. Lucrările specialiştilor germani ( Kessler, W. Brandt, Anz, Reitzenstein, Bousset ) s-au eliberat astfel de perspectiva eretică în studiul gnozelor creştine: " Vorbind cu precizie, nu sunt erezii inerente creştinismului, ci rezultatul unei întâlniri şi a unei uniuni între noua religie şi un curent de idei şi de sentimente care exista înaintea ei, sau care îi era iniţial străin şi va continua să fie în esenţa sa”.
 
Gnosticii - OuroborosDe aproximativ trei decenii există tendinţa de a atribui denumirea de “gnostic” altor curente distincte posterioare (maniheism, catarism): curentelor gnostice exterioare creştinismului (cum ar fi mandeismul şi ermetismul stricto sensu); alchimiei; Kabalei iudaice; ismaelismului şi ereziilor musulmane derivate: câteva doctrine "ezoterice" moderne.
 
Reacţionând împotriva „comparativismului”, fără a subestima descoperirile lor, câţiva specialişti în studiul religiilor (Hans Jonas, Karl Kerényi, Simone Pétrement, Henri-Charles Puech, G. Quispel...) au abordat studiul gnosticismului utilizând metoda fenomenologică: în loc să insiste asupra detaliilor doctrinelor, miturilor şi riturilor, ei scot în evidenţă atitudinea specifică, orientările spirituale caratcteristice care le condiţionau şi subliniază marile teme (exprimate sau implicite), care într-o ultimă analiză se găsesc în spatele ideilor, imaginilor şi simbolurilor gnostice. Deşi curentele gnostice sunt foarte diferite, gnosticismul este o atitudine existenţială specifică, un tip special de religiozitate. Nu ar fi exagerat să formulăm un concept general despre gnoză, “cunoaştere” salvatoare care se traduce prin determinate reacţii umane, mereu aceleaşi.  Dacă gnosticismul ar fi fost doar o serie de aberaţii doctrinale specifice anumitor eretici creştini din primele trei secole, ar fi stârnit doar un interes pur arheologic. Dar este mult mai mult decât atât: atitudinea gnostică va reapărea în mod spontan, dincolo de orice transmisie directă. Acest tip special de religiozitate prezintă, inclusiv, afinităţi extraordinare cu unele aspiraţii complet “moderne”. "Gnosticismul" ereziologilor constituie exemplul specific de ideologie religioasă, care tinde să reapară neîncetat în Europa şi în lumea mediterană, în epoci de mari crize politice şi sociale".
 
Unitatea gnozei, postulată de "fenomenologii" contemporani, nu este în nici un caz unitatea postulată de adepţii teozofiei şi ezoterismului: din punctul lor de vedere, gnoza ar fi sursa tuturor religiilor şi fundamentul său ultim. Pentru marele "tradiţionalist" francez André René Guénon (1886-1951) şi discipolii săi, în toate religiile găsim ideea unei eliberări metafizice a omului prin intermediul gnozei, adică prin intermediul cunoaşterii integrale; există un uimitor universalism  al anumitor simboluri şi al anumitor mituri: de aici postulaţia logică a unei origini comune a diferitelor esoterisme religioase, care se exprimă prin diferitele religii "exoterice", al cărui nucleu îl constituie. Din punctul de vedere al istoricului religiilor, teoria lui Guénon, evident, nu poate fi probată (dar pe de altă parte nu este nici nevalidă). Este adevărat că doctrinele ezoterice seamănă între ele; dar pentru a explica aceste convergenţe nu este nevoie să se postuleze o tradiţie primordială atemporală, conservată de câteva “centre” de iniţiere. E de ajuns să amintim această lege, redescoperită de “fenomenologi”: aceea că spiritul uman reacţionează în acelaşi mod la condiţii asemănătoare, nu este ciudat să întălnim aceleaşi aspiraţii în locuri diferite.  De asemenea, nu trebuie trecute cu vederea nici afilierile istorice, uneori neaşteptate.
 
"...Se posedă cunoaşterea binecuvântătoare- ne spune Paul Masson-Oursel – când se distinge absolutul, în profunzimile sale, de ceea ce îl relativizează. Această definiţie, care coincide cu cea a “tradiţionaliştilor”, este prea generală: salvarea prin cunoaştere este o aspiraţie ce caracterizează numeroase mişcări religioase - de exemplu budismul – care nu sunt incluse de obicei în gnosticism. Acesta din urmă este un tip foarte special de religiozitate, care practică o sinteză a aspiraţiilor “orientale” şi “occidentale”. Este normal să se stabilească o opoziţie, care nu corespunde întotdeauna adevărului, între Orientul “metafizic” care aspiră la eliberare şi Occidentul “religios” care aspiră la salvare; gnosticismul stabileşte mai exact o anumită legătură, un pod între religiile “sentimentale” şi personale, şi religiile impersonale numite “metafizice”. Gnosticul pleacă – şi asta este ceea ce pun în evidenţă importantele investigaţii ale lui Henri-Charles Puech, membru al Institutului, profesor la Collège de France – de la o experienţă în totalitate subiectivă,  pentru a se eleva prin intermediul ei la experimentarea unei iluminări salvatoare.
 
Gnosticii - Filosof în meditaţiePrima parte a acestei cărţi va determina cu exactitate, caracteristicile generale ale acestei atitudini (sau, mai bine spus, ale unei întregi serii de atitudini): cu ajutorul mai multor citate (luate mai ales din gnosticismul creştin, dar completate şi prin intermediul altor “surse”), vom evidenţia tendinţele, aspiraţiile şi doctrinele specifice. În a doua parte vom studia istoria aspiraţiilor gnostice, de la originile ei străvechi precreştine până la uimitoarele ei “reapariţii” contemporane.
 
Modestul cuprins al acestei cărţi ne împiedică să tratăm anumite probleme speciale; dar credem că am prezentat tot interesul istoric şi filosofic pe care îl ridică aceste investigaţii, într-un domeniu pe care unii autori încă îl aseamănă unor ciudate bizarerii. Deşi mulţi gnostici vorbesc un limbaj derutant pentru omul contemporan şi par să constituie, cel puţin la prima vedere, un ansamblu heterogen alcătuit din nenumărate grupuri, atitudinea lor este, în fond, foarte modernă: ni se prezintă ca nişte oameni chinuiţi de condiţia lor de fiinţe aruncate în lume, şi care cred că, în goana lumii, au găsit modalitatea de a învinge acest chin insuportabil.
 
Trebuie să precizăm că în prima parte a acestui studiu, am urmărit trăsăturile cele mai esenţiale ale gândirii gnostice, evidenţiate de H.-C- Puech.
 

Descarcă articolul complet (în spaniolă).

Gnosticii
AddThis Social Bookmark Button
Comentarii (0)add comment

quote
bold
italicize
underline
strike
url
image
quote
quote

busy
 
< Gnoza: Cunoaşterea Salvatoare   Cavalerii Tigri >

Stâlpii Cunoaşterii

Ştiinţă
Artă
Filozofie
Mistică/Religie

Cursuri noi pe anul 2018 în următoarele oraşele:

 

București 24, 31 Iulie

 

Sibiu 2, 9, 16 Aprilie

 

Oradea 10 Aprilie

 

Galați 10 Aprilie

 

Iași 2, 3 Aprilie

 

Brăila 12, 19, 26 Martie

 

Bacău 5, 12 Martie

 

Târgoviște 28 Februarie, 1, 6 Martie

 

Timișoara 12, 19, 26 Februarie - 5 Martie

 

Brașov 19, 20 Februarie

 

   
Actualizat la: 17 Iulie 2019